Sunt două feluri de frunze în grădină. Sunt frunzele care cad, stau cuminți, se fac pământ încet și, fără să facă mare zgomot, hrănesc solul. Și sunt frunzele care, dintr-un motiv sau altul, ajung să se lipească unele de altele ca o plapumă udă, miros a baltă, se înnegresc, devin alunecoase și, în loc să fie hrană, devin o problemă. De obicei despre acestea din urmă vorbim când zicem „frunze putrezite”.
Îți spun din capul locului ceva care te poate liniști. Nu e un capăt de lume dacă ai găsit sub un strat gros de frunze un pământ cam îmbâcsit sau o iarba îngălbenită. Natura lucrează, doar că uneori lucrează prea încet sau, mai rău, fără aer. Iar noi, oamenii, avem prostul obicei să strângem frunzele în locuri unde nu ar trebui sau să le lăsăm să se adune exact acolo unde suferă plantele.
Ideea e să scapi de partea „putredă” fără să scoți și viața din sol odată cu ea. Asta înseamnă să nu răscolești inutil, să nu sterilizezi cu substanțe, să nu arzi, să nu lași pământul gol după curățenie. Sunt gesturi simple, dar făcute cu un pic de cap, nu doar cu nervi.
Ce înseamnă, de fapt, „frunze putrezite”
Uneori folosim cuvântul „putrezit” pentru orice frunză maro. Dar frunza maro, uscată, sfărâmicioasă, care se rupe ca un biscuițel, e de fapt aproape aur. Problema reală e frunza care a intrat într-o descompunere anaerobă, adică fără aer. O recunoști ușor. E lipicioasă, se ține în foi groase, miroase a acru sau a nămol, lasă urme negre pe mănuși și, când o ridici, vezi dedesubt un strat care pare sufocat.
Cum ajunge acolo? De obicei prin combinația clasică de umezeală multă, frunze multe, timp și lipsă de mișcare. Frunzele de platan, tei, nuc sau castan, dacă se strâng într-un colț și se udă repetat, se pot așeza ca o tencuială. La fel și frunzele foarte mici, care se îndeasă între ele. Dacă peste ele mai cade și un pic de pământ, dacă mai treci cu roata roabei, dacă mai vine o ninsoare și apoi un dezgheț, se formează o crustă. Sub crustă, aerul nu mai circulă bine.
Într-un sol sănătos, aerul contează enorm. Nu doar pentru rădăcini, ci pentru toată comunitatea invizibilă de ciuperci, bacterii și râme. Când deasupra lor pui un capac umed și lipit, le schimbi condițiile. Unele microorganisme iubesc lipsa de oxigen, dar nu neapărat cele care îți fac ție viața mai ușoară în grădină.
De ce e bine să nu tratezi frunzele ca pe un gunoi
E o ispită omenească să vezi frunza moartă ca pe ceva de aruncat. Ne place curat, ne place să fie totul „la linie”. Și totuși, în grădină, frunza e o monedă de schimb între copac și pământ. Copacul își retrage ce poate din frunză înainte s-o lase, iar ce rămâne ajunge hrană pentru sol. De-aia, dacă îndepărtezi toate frunzele din curte, an de an, fără să întorci nimic înapoi, te trezești cu un pământ mai sărac, mai prăfos, care cere mereu „ceva” ca să rodească.
Frunzele bune țin umezeala la suprafață, îmblânzesc arșița verii, apără pământul de ploi torențiale și, iarna, îl protejează de înghețurile care ridică și coboară rădăcinile plantelor. Mai fac și altceva, mai puțin „instagramabil”. Sunt adăpost pentru insecte folositoare, pentru larve, pentru gândaci care mănâncă dăunători. Dacă le cureți pe toate prea devreme, nu faci doar ordine, faci și un pic de pustiu.
Asta nu înseamnă să lași frunzele putrede să stea ca un strat de siloz peste tot. Înseamnă doar să separi mental frunza bună de frunza problematică și să lucrezi cu ele diferit.
Când le lași pe loc și când le scoți
Sunt locuri în grădină unde frunzele pot rămâne fără stres. Sub arbuști ornamentali, pe lângă gard, în straturile de flori perene, mai ales dacă frunzele sunt ușoare și nu se lipesc, poți să le lași ca protecție și ca viitor humus. Acolo nu calci mult, nu se tasează, se aerisesc mai ușor, iar solul chiar se bucură.
Problema apare în zonele unde frunza face un „covor” compact. Pe gazon, o pătură de frunze îl sufocă. În straturi cu plante mici, la început de primăvară, frunza lipită poate ține rece și umed fix în locul unde vrei ca planta să pornească. La răsaduri, la ceapă, la usturoi, la căpșuni, un strat greu și ud poate să aducă mucegai, melci și o pornire lentă.
Mai e și chestiunea frunzelor bolnave. Dacă ai avut trandafiri cu pătare neagră, meri cu rapăn, viță cu mană sau legume cu boli fungice, frunza căzută e uneori hotel pentru spori. Acolo nu te joci de-a romantismul „lasă natura”. Natura te poate lovi la anul în aceeași rană.
Primul pas, mereu: te uiți, miroși, atingi
Știu că sună ciudat, dar înainte să începi curățenia, merită să faci o plimbare scurtă prin grădină și să te uiți la frunze ca la un diagnostic. Nu trebuie să fii specialist. Ridici ușor stratul într-un loc. Dacă frunzele sunt uscate, aerisite, dacă vezi râme, dacă miroase a pământ, e un semn bun. Asta poate rămâne sau se poate transforma în mulci.
Dacă în schimb găsești un strat negru, lipicios, cu miros acru, și dedesubt pământul e lucios, ca și cum ar fi uns, atunci acolo chiar e nevoie să intervii. Nu cu furia omului care se grăbește, ci cu răbdarea celui care nu vrea să strice textura solului.
Eu am pățit într-un colț umbrit, lângă un gard de tuia, să se strângă frunze și să stea ude toată iarna. Când am ridicat stratul, nu era „pământ” dedesubt, era ceva ca o pastă. Într-un astfel de loc, dacă te apuci să sapi adânc, faci mai mult rău. Mai bine scoți capacul, lași aerul să intre și refaci treptat.
Cum scoți frunzele putrezite fără să rănești solul
Gestul corect e mai degrabă de „ridicare” decât de „răscolire”. Un greblat agresiv, cu colți care intră în pământ, rupe firele de iarbă, scoate rădăcini fine, distruge structura superficială a solului, exact partea care e cea mai vie.
În zonele sensibile, o greblă cu dinți flexibili, din plastic sau cu sârmă subțire, e mai blândă. Dacă frunzele sunt lipite, de multe ori ajută să le ridici cu o furcă de grădină, dar fără să o înfigi adânc. O bagi doar câțiva centimetri, o miști ca pe o pârghie și ridici stratul de frunze de la suprafață. Practic, desfaci covorul, nu sapi groapa.
Dacă ai suprafețe mari, un truc foarte simplu e să lucrezi cu o prelată sau cu o bucată mare de folie mai groasă. Întinzi folia lângă zona cu frunze, aduni frunza pe ea și o tragi. Asta înseamnă mai puțin călcat pe sol, deci mai puțină tasare. Și, sincer, e mai puțin chin pentru spate.
Pe gazon, dacă frunza e doar uscată și nu e în grămezi groase, cea mai prietenoasă metodă e tocarea cu mașina de tuns iarba, în treceri dese. Tocătura fină se strecoară printre firele de iarbă și, pe termen lung, poate hrăni solul. Dar dacă frunza e deja putredă și lipicioasă, aici nu mai merge. În cazul ăsta, mai întâi o ridici, o scoți, apoi abia după aceea aerisești ușor iarba.
Ce faci cu frunzele scoase, ca să nu fie doar „deșeu”
Aici e punctul în care mulți ajung la saci și la tomberon. Uneori nu ai altă opțiune, mai ales dacă frunzele sunt pline de boli sau dacă nu ai spațiu. Dar, în majoritatea curților, frunza e o resursă. E păcat să o trimiți la groapa de gunoi.
Pământul de frunze, adică varianta calmă și elegantă
Frunzele, lăsate singure, se descompun mai lent decât un compost clasic, pentru că au mult carbon și puțin azot. Rezultatul, după luni bune, e un material fin, cu miros de pădure, care nu arde plantele și îmbunătățește structura solului. Englezii îi zic „leaf mould”, noi îi zicem simplu pământ de frunze.
Metoda e aproape leneșă, și asta îmi place la ea. Strângi frunzele într-un țarc de sârmă sau într-un colț aerisit. Le umezești ușor dacă sunt foarte uscate, apoi le lași. Dacă vrei să grăbești, le poți toca, dar cu o mică atenție. Frunza foarte fin tocată se poate lipi și ea dacă nu are aer, așa că uneori e mai bine să fie mărunțită moderat, nu făcută praf.
După șase luni până la un an, ai un material încă fibros, bun ca mulci. După un an și ceva, ai ceva mai fin, bun de amestecat în sol, mai ales în straturi de flori sau în jurul arbuștilor. Nu e un îngrășământ „puternic”, e mai degrabă o pătură nutritivă de durată.
Compostarea „cu foc”, când ai nevoie să distrugi boli și semințe
Dacă frunzele sunt suspecte de boli sau ai în ele multe semințe de buruieni, compostarea clasică, bine aerisită și care se încălzește, e mai sigură. Un compost care urcă spre 55, chiar 60 de grade, menținut și întors corect, poate reduce mult din patogeni și din semințe. Nu e obligatoriu să stai cu termometrul ca la laborator, dar e util să știi că un compost „rece”, lăsat într-o grămadă mică și umedă, nu sterilizează nimic. Doar mută problema dintr-un loc în altul.
Cheia e aerul. Frunza singură se așază. Dacă o combini cu resturi verzi, cu iarbă proaspăt tăiată, cu coji de legume, cu un pic de bălegar bine descompus, pornește „motorul” microbian. Iar dacă din când în când întorci grămada și o menții ușor umedă, nu udă leoarcă, compostul își face treaba.
Nu îți trebuie perfecțiune. Îți trebuie consecvență. O grămadă întoarsă de două, trei ori într-un sezon, aerisită, e deja altceva decât un morman uitat.
Mulci din frunze, dar făcut cu cap
Frunza poate deveni mulci excelent, mai ales sub pomi, între rânduri de zmeur, în jurul arbuștilor, în straturi unde nu vrei buruieni. Problema apare când mulciul e din frunze întregi care se lipesc. Dacă ai frunze de stejar, fag, carpen, ele fac un mulci mai aerisit. Dacă ai frunze mari și lucioase, tocarea ajută.
Un detaliu care pare mic, dar contează: nu pune frunza lipită chiar la baza plantelor. Lasă un mic spațiu, ca aerul să circule și ca tulpina să nu stea în umezeală. Când văd un trandafir cu un guler de frunze ude lipit de el, îmi vine să zic „hai, dă-i și lui un pic de aer”, de parcă ar fi un om.
Cum protejezi solul în timp ce cureți
Când cureți frunze putrezite, tentația e să lași pământul complet gol. Arată „curat”, dar solul gol e ca o piele fără haină. Se usucă repede, se bate de ploaie, se compactează, își pierde structura. Așa că, după ce ai ridicat stratul problematic, e bine să pui ceva înapoi, un strat subțire de compost matur, pământ de frunze, sau chiar un mulci aerisit.
Dacă ai un loc unde a stat multă vreme o masă anaerobă de frunze și pământul pare „închis”, îl ajută o aerisire ușoară cu furca, fără să întorci brazda. Înfingi furca, o miști înainte și înapoi, și o scoți. Practic, creezi canale de aer. Este o diferență mare între a afâna și a răsturna. Afânarea păstrează straturile, păstrează viața de dedesubt, dar lasă oxigenul să intre.
Apoi, dacă ai compost, îl așterni subțire și lași ploaia și timpul să-l ducă în sol. Dacă nu ai, chiar și o mână de pământ de grădină amestecată cu ceva matur, un humus din sac, poate ajuta. Nu e ideal, dar e mai bine decât nimic.
Frunzele bolnave, cazul special care cere fermitate
Aici nu e loc de romantisme. Dacă frunzele vin de la plante care au avut boli serioase, mai ales fungice, le tratezi ca pe material contaminat. Nu trebuie să intri în panică, dar nici să le amesteci liniștit în stratul de mulci lângă aceeași plantă.
În mod practic, ai câteva direcții care nu îți distrug solul. Poți să le duci la colectare de deșeuri verzi, dacă există în zona ta. Poți să le compostezi „la cald”, într-un compost mare și activ, pe care îl întorci. Poți, în unele cazuri, să le îngropi într-un loc departe de zona cultivată, sub un strat suficient de pământ, ca să nu mai ridici sporii în aer. Arderea e tentantă, dar lasă în urmă un aer greu, pierzi carbonul și, în multe locuri, nici nu e bine văzută. Eu, unul, nu mai am răbdare pentru fum în curte, nici pentru mirosul care intră în haine.
Cu trandafirii, de exemplu, frunza bolnavă lăsată sub tufă îți poate crea o primăvară cu aceeași poveste. Cu pomii fructiferi, frunzele căzute pot păstra inocul pentru anul următor. Așa că e mai sănătos să fii hotărât. Le strângi, le scoți și nu le întorci imediat în același loc.
Ce faci dacă frunzele putrezite s-au amestecat cu pământul
Se întâmplă des, mai ales dacă ai lăsat un morman într-un colț și, după un an, jumătate, s-a făcut o masă compactă. O parte e frunză, o parte e pământ, totul e umed. Prima reacție e să sapi și să „rupi” grămada. Dar dacă o răstorni direct în stratul de legume, riști să aduci o masă încă anaerobă, încă necoaptă, care poate consuma oxigenul din sol pe măsură ce se descompune.
Mai bine o tratezi ca pe un material în curs. O desfaci, o aerisești, o lași câteva zile să se usuce ușor, apoi o pui într-un compost sau într-un țarc de frunze. Poți adăuga un pic de material mai grosier, crenguțe tocate, paie, ceva care creează spații de aer. După câteva săptămâni, mirosul se schimbă. Dacă miroase a pământ, ești pe drumul bun.
Și mai e un semn simplu. Când bagi mâna cu mănușă în material și simți că e doar rece și cleios, mai are de stat. Când simți că e călduț în interior, fără să fie ud leoarcă, atunci microbii lucrează corect.
Gazonul, locul unde frunza putredă face cele mai multe pagube
Gazonul nu e pădure. Acolo frunza căzută nu are timp să se așeze frumos ca într-un covor de humus, pentru că iarba are nevoie de lumină și de aer. Dacă frunza se strânge în grămezi și stă, iarba de dedesubt se îngălbenește, apoi se rarește. În primăvară apar pete și, uneori, mucegaiuri.
Dacă ai găsit deja frunze putrezite pe gazon, le ridici cât poți de repede, când pământul nu e foarte moale. Apoi, cu o greblă mai fină, „piepteni” iarba. Nu smulgi, doar o desfaci, o lași să respire. Dacă ai zone tasate, o aerisire ușoară, cu furca sau cu un aerator, ajută. După aceea, un strat foarte subțire de compost fin sau de pământ cernut, aplicat ca o pudră, poate să refacă zona.
Și, te rog, nu te speria dacă rămâne o pată. Iarba are o încăpățânare frumoasă. Cu lumină, apă și aer, revine.
Frunze care merită tratate diferit: nucul, stejarul, castanul
Nu toate frunzele sunt la fel, iar grădina te învață asta fără să-ți ceară voie. La nuc, de pildă, apare mereu discuția despre juglonă, substanța aceea care poate deranja anumite plante. Realitatea e mai nuanțată decât zvonul de cartier. Frunzele de nuc, compostate corect, cu aer și timp, își pierd mare parte din „asprime”. Dar dacă ai un nuc mare și legumele sunt chiar sub el, problema nu e doar frunza, ci și rădăcinile și zona din jurul copacului. Acolo solul are deja un regim special. De aceea, dacă strângi frunzele de nuc, e mai prudent să le duci la compost și să le lași să se transforme complet înainte să le întorci în straturi sensibile, cum ar fi cele cu roșii, ardei sau vinete.
Cu stejarul există alt mit, cel cu „aciditatea”. Da, o frunză proaspătă poate fi mai acidă, dar pe sol, în timp, efectul e mic și trecător. Solul are propriile lui tampoane, iar descompunerea schimbă compoziția frunzei. În practică, stejarul îți dă frunze excelente pentru pământ de frunze, tocmai pentru că se descompun frumos și fac un material aerisit. Dacă ai sol greu, argilos, frunza asta e aproape o binecuvântare, se simte după câteva sezoane.
La castan sau la platan, problema e mai mult mecanică. Frunzele mari, dacă se udă, se pot lipi ca niște foi de carton. Aici tocarea sau amestecul cu frunze mai mărunte ajută mult. Îmi place să le privesc ca pe niște „tablouri” pe care le rupi în bucăți ca să nu mai formeze un capac.
În straturile de legume, frunza putredă se scoate altfel decât crezi
În straturile de legume, mai ales primăvara, frunza putrezită e o capcană. Ține umezeala lângă tulpini, iar umezeala, când e rece și stătută, cheamă boli. Dar nici aici nu vrei să te apuci să sapi ca să „îngropi” frunza și să scapi repede. Îngroparea frunzei crude, mai ales în cantitate mare, înseamnă că microbii vor consuma azot din sol ca să o descompună, iar plantele tinere rămân flămânde. E un fenomen temporar, dar suficient cât să îți strice pornirea culturilor.
Ce merge mai bine e să ridici stratul neplăcut de la suprafață, să îl scoți, apoi să completezi cu ceva matur. Un compost bine copt, pământ de frunze vechi, sau chiar un amestec fin de compost cu pământ, aplicat ca un strat subțire, îți dă două lucruri în același timp. Îți lasă solul acoperit și îți dă și hrană ușor accesibilă plantelor.
Dacă vrei neapărat să folosești frunza în straturile de legume, cea mai bună cale e să o folosești ca mulci după ce solul s-a încălzit și plantele sunt deja bine înrădăcinate. Atunci frunza, mai ales dacă e tocată și aerisită, devine aliat. Ține apa, reduce buruienile, și parcă îți face și munca mai prietenoasă, nu mai alergi cu furtunul din două în două zile.
Mai e și varianta, pe care o folosesc când sunt pe grabă, dar nu vreau să fac prostii. Strâng frunzele, le las câteva săptămâni într-un colț să se „îmblânzească”, apoi le pun ca mulci în poteci, între straturi. Nu hrănesc direct zona de rădăcini, dar protejează solul de compactare și îți țin picioarele mai curate. În timp, tot ajung în pământ, doar că într-un ritm mai sănătos.
Sub frunze se ascund și prieteni, și musafiri nepoftiți
Dacă ridici un strat de frunze și vezi mișcare, nu te grăbi să spui „vai, dăunători”. În frunză trăiesc și larve de insecte folositoare, și gândaci care vânează limacși, și tot felul de vietăți care sunt, de fapt, parte din echilibrul grădinii. De aceea curățenia totală, la milimetru, făcută prea devreme, poate să fie o lovitură dată propriilor tale aliați.
Pe de altă parte, e adevărat și cealaltă poveste. Sub frunze ude și lipite găsești adesea melci, limacși, uneori chiar și șoareci care își fac culoare, mai ales dacă ai și grămezi de crengi. Aici soluția nu e să rămâi cu frunza putredă pe loc, ci să îți organizezi puțin „habitatul”. Eu prefer să las o zonă mai sălbatică, într-un colț, unde frunzele bune se pot aduna ca într-o mini-pădurice, iar zonele productive, straturile de legume și gazonul, să fie ținute mai aerisite.
Când ai răsaduri mici sau plante care abia pornesc, e suficient să ții baza lor curată și aerisită, fără să golești tot restul grădinii. E un compromis bun, și, sincer, e mai realist decât ideea că vei controla totul.
După ce ai ridicat frunza putredă, urmează „vindecarea” locului
Există o diferență între a scoate problema și a reface locul. Dacă ai ridicat un covor anaerob, solul de dedesubt poate fi compactat, cu porii blocați. Aici ajută câteva gesturi mici, făcute în două, trei săptămâni.
În prima zi, aerisești ușor, fără să întorci. Apoi lași locul să respire. Dacă e foarte ud, nu îl inunzi cu apă, îi dai timp. După câteva zile, când suprafața nu mai e lucioasă, poți pune un strat subțire de compost matur. Nu gros, nu ca un tort, ci ca o pătură discretă.
Apoi îl acoperi cu un mulci care nu se lipește ușor. Poate fi pământ de frunze mai vechi, poate fi frunză tocată amestecată cu un pic de material mai grosier, poate fi paie curate într-un strat mic, mai ales la legume. Ideea e să nu lași solul gol, dar nici să îl sufoci din nou.
Dacă ai un teren greu, argilos, și problema se repetă în același loc an de an, merită să te uiți și la drenaj. Uneori frunza putrezește urât pentru că apa stă. Un mic șanț de scurgere, o ridicare a stratului, o corecție de pantă, uneori chiar o schimbare a plantei din acel loc, poate rezolva mai mult decât orice greblă.
Despre suflante, grabă și „curățenia” care mută necazul
Suflanta de frunze e una dintre scurtăturile care par geniale până când le vezi efectul. Da, îți curăță repede aleea. Dar îți ridică praf, îți mută frunza dintr-un colț în altul, îți poate împinge frunzele umede sub gard sau în straturi unde nu le mai vezi și, dacă exagerezi, îți poate zgâria chiar și stratul superficial al solului. Mai ales pe pământ ușor, nisipos, am văzut cum se duce, la propriu, un pic de sol la fiecare folosire.
Eu rămân un om al greblei și al măturii, poate și pentru că mă liniștește ritmul. E un fel de muncă repetitivă care îți pune gândurile în ordine. Și, dacă ai curte mare, mașina de tuns cu funcție de mulcire poate fi o unealtă mai prietenoasă decât suflanta, pentru că nu aruncă frunza în alt univers, ci o transformă.
Sunt și zile când n-ai chef, când plouă, când ești pe fugă. Și atunci e bine să îți amintești că nu trebuie să faci totul dintr-o dată. Frunza strânsă în reprize mici, mutată din zonele sensibile în zonele potrivite, te scutește de scena aceea de primăvară când ridici un covor negru și te întrebi cum s-a ajuns aici.
Unde ajungi când vrei să fie frumos, dar nu steril
Aici intră și partea de estetică, pentru că nu grădinărim doar pentru roșii, ci și pentru liniștea din ochi. Eu cred că există o frumusețe a grădinii care nu vine din perfecțiune, ci din felul în care lucrurile par la locul lor, vii, respirând. Dacă ții neapărat la ideea de gradina perfecta, poți s-o urmărești fără să îți transformi curtea într-o suprafață sterilă.
Curățenia bună înseamnă să muți frunza din locul unde sufocă în locul unde ajută. Să păstrezi o parte ca mulci în straturi, să transformi o parte în pământ de frunze, să compostezi ce e potrivit și să scoți ce e bolnav. Asta e ordine cu sens, nu ordine dintr-un reflex.
Micile greșeli care fac frunza să putrezească urât
Am văzut de multe ori aceeași scenă. Frunzele se adună în grămezi mari, se udă, apoi se calcă. Sau se bagă în saci de plastic, strânse bine, fără aer, și se uită acolo luni. Când le deschizi, te lovește mirosul. Sacul devine o mică fabrică de fermentație.
Dacă folosești saci, e mai bine să fie perforați și să nu îndesi frunza până la refuz. Frunza are nevoie de aer ca să se transforme frumos. Dacă nu, se acrește.
O altă greșeală e să pui un strat prea gros de frunze întregi peste un sol ud. Se lipesc. Acolo începe povestea cu putrezirea anaerobă. Soluția simplă e să aplici straturi mai aerisite, să combini frunza cu materiale care nu se lipesc atât de ușor, să mai miști stratul din când în când dacă vezi că se face crustă.
Un ritm pe anotimpuri, ca să nu ajungi la „criză” primăvara
Toamna e momentul în care poți preveni majoritatea problemelor. Dacă lași frunzele să se adune până la final și apoi vrei să le ridici dintr-o dată, ai de-a face cu un covor gros, adesea umed. Dacă în schimb le aduni periodic, chiar și în reprize scurte, frunza nu apucă să se lipească. Pe gazon, o trecere cu mașina de tuns, cu tocătorul, făcută de câteva ori, rezolvă mult.
Iarna, în zonele cu plante sensibile, frunza poate rămâne ca protecție. Acolo, nu te grăbești să faci „curat”. Frunza e o pătură termică.
Primăvara, tentația e să ieși la primul soare și să cureți tot. Dar dacă ridici frunza imediat ce s-a topit zăpada și încă e rece, poți deranja insectele care iernează și, paradoxal, poți expune solul la nopți reci. Eu prefer să ridic frunza grea, lipită, doar de pe gazon și din jurul plantelor care au nevoie de pornire rapidă. În rest, o mut în straturi sau o las să se usuce un pic înainte să o manipulez.
Vara, dacă ai făcut pământ de frunze sau compost, îl folosești ca ameliorator. Îl pui subțire, îl lași să intre în sol cu udarea. Solul se schimbă încet, nu într-o săptămână, dar se schimbă.
Cum îți dai seama că nu „dăunezi solului”
Întrebarea din titlu are o teamă în spate. Teama că, dacă scoți frunzele putrede, scoți și partea bună din pământ. Sau că, dacă lași frunza, strici tot. Adevărul e undeva la mijloc și se vede în semne mici.
Dacă după curățenie solul rămâne grunjos, nu praf, dacă vezi râme când ridici un strat, dacă apa nu băltește, dacă miroase a pământ, ești bine. Dacă, în schimb, după ce ai „curățat”, ai un pământ gol, tare, care se crapă la soare și face crustă după ploaie, atunci ai curățat prea agresiv sau ai lăsat solul neprotejat.
Un sol sănătos nu e cel mai arătos într-o zi de fotografii. E cel care, peste luni, îți face plantele mai stabile, mai puțin stresate. Iar frunza, gestionată bine, ajută exact la asta.
O încheiere care ține de bun-simț și de răbdare
Frunzele putrezite din grădină nu sunt un dușman, sunt un semn că ceva s-a așezat prost, fără aer, fără ritm. Le scoți blând, fără să răscolești pământul ca pe un șantier. Le transformi, când poți, în ceva util. Lași solul acoperit după ce ai curățat, pentru că solul nu iubește goliciunea.
Și, poate cel mai important, nu te certa cu grădina. Uneori se adună frunze, uneori plouă mai mult, uneori uiți, se întâmplă. Te întorci, ridici, aerisești, pui ceva bun la loc, și mergi mai departe. Grădina are memorie, dar are și o capacitate de vindecare care, dacă o lași să lucreze, te surprinde.
