AcasăDiverse NoutatiINTERVIU. Arundhati Roy despre părinți și „darurile învelite”
Postari fresh
spot_img
- Ai nevoie de transport aeroport in Anglia? Încearcă Airport Taxi London. Calitate la prețul corect.
- Companie specializata in tranzactionarea de Criptomonede si infrastructura blockchain.

INTERVIU. Arundhati Roy despre părinți și „darurile învelite”

„Am crescut cu senzația că, de fiecare dată când eram apreciată, undeva, în camera alăturată, cineva era supus unei violențe. Și este adevărat, întotdeauna este cineva”, afirmă Arundhati Roy, câștigătoare a premiului Booker Prize, într-un interviu acordat HotNews.

Autoarea își exprimă empatia față de temerile cu care se confruntă oamenii din întreaga lume în aceste vremuri complicate. Ea recunoaște că „În fiecare dimineață mă trezesc cu un stâlp de beton format din teamă, neliniște, tristețe și dezgust care apasă asupra mea”.

Într-o recentă carte memorabilă, Roy abordează relațiile cu părinții, explicând: „Am devenit un copil care încerca să-și înțeleagă mama, o inversare radicală a felului în care ar fi trebuit să stea lucrurile”.

Una dintre cele mai apreciate autoare ale lumii a lansat anul trecut volumul de memorii „Refugiul meu, furtuna mea”, în care analizează impactul copilăriei, traumei și mediului în care a crescut asupra formării sale ca individ. În cadrul discuției, Roy abordează teme precum iubirea și abuzul, libertatea și vulnerabilitatea, dar și problemele actuale ale Indiei, patriarhatul, sistemul castelor și libertatea de exprimare.

„Sunt un om care trăiește și scrie aici, în India. Mă confrunt cu realitatea acestor ape și, asemenea altora, sunt constant în atenția statului și a susținătorilor săi. De zeci de ani învăț să trăiesc cu atacurile și abuzurile lor, pe care le consider o insignă de onoare. În fiecare dimineață mă trezesc cu un stâlp de beton format din teamă, neliniște, tristețe și dezgust care mă apasă”, afirmă Arundhati Roy.

Născută pe 24 noiembrie 1961 în Shillong, Meghalaya, India, Roy a absolvit Școala de Arhitectură din Delhi, unde locuiește și în prezent. A devenit nu doar o scriitoare remarcabilă, recunoscută în 2014 de către Time ca una dintre cele mai influente persoane din lume, ci și o activistă dedicată, cunoscută pentru eseistica sa politică incisivă și criticile aduse capitalismului și guvernării corupte din India.

În 1997, a debutat cu romanul „Dumnezeul lucrurilor mărunte”, tradus în peste 40 de limbi, devenind astfel prima autoare indiană care a câștigat Booker Prize. În 2017, a publicat „Ministerul fericirii supreme”. Pe lângă numeroasele sale eseuri și lucrări de non-ficțiune, în 2025, Roy a lansat prima sa carte de memorii, „Refugiul meu, furtuna mea”, apreciată de publicații internaționale precum New York Times și The Guardian.

În paginile acestei lucrări, autoarea își împărtășește viața între 1962 și 2022, aducând în atenție relația complicată cu mama sa, Mary Roy, o personalitate puternică și controversată, care a reușit să sfideze normele unei societăți conservatoare și să înființeze o școală într-un sat din India.

„O femeie disperată, lefteră, într-un sat mic și izolat din sudul Indiei, care m-a învățat Shakespeare, Kipling, Nabokov”

HotNews: – Ați fost crescută doar de mama dumneavoastră și ați descris o copilărie dificilă, marcată de instabilitate. Așa cum ați spus, încercarea de a o înțelege a contribuit la dezvoltarea dumneavoastră ca scriitoare. Cum ați perceput acest proces?
– Este greu de spus, pentru că aceste lucruri se întâmplă treptat. Cred că furia și imprevizibilitatea mamei m-au determinat să mă retrag în mine de timpuriu. Am consumat multă energie încercând să înțeleg și să anticipez reacțiile ei.

Așadar, am devenit un copil care încerca să-și înțeleagă mama, ceea ce a fost o inversare radicală a ordinii normale. A fost complicat nu doar să o înțeleg pe ea, ci și să înțeleg societatea conservatoare în care trăiam, care o înfuria și care o făcea să-și verse frustrarea asupra noastră, copiii ei.

Am reușit să supraviețuiesc transformând-o într-un personaj dintr-o poveste, la fel cum am făcut și cu mine și cu ceilalți. Poate că acesta a fost începutul, pregătirea necesară pentru a deveni scriitoare.

„Unele lucruri pe care părinții le fac copiilor sunt imposibil de depășit”

– Credeți că există o „lumină” în interiorul traumei? Sau ideea că suferința poate duce la claritate este o iluzie periculoasă?
– Nu am teorii fixe în această privință. Totul depinde de natura traumei și de persoanele implicate, atât cele care o provoacă, cât și cele care o suportă.

Nu doresc să justific hărțuirea și trauma. Anumite acțiuni ale părinților sunt imposibil de depășit. În cazul meu, cum se poate observa din carte, nu a fost vorba doar despre traumă.

De asemenea, mama mea a fost o persoană extraordinară, nu doar prin manifestările sale publice, ci și prin realizările sale. Imaginați-vă o femeie disperată și fără resurse, într-un sat izolat din sudul Indiei, care m-a învățat despre Shakespeare, Kipling, Nabokov și discuta cu mine despre al Treilea Reich, precum și despre sclavia de pe Mississippi. Darurile ei erau „învelite în sârmă ghimpată”, dar eu le-am primit cu ambele mâini.

„De îndată ce am fost suficient de mare, am fugit. Dar nu am încetat niciodată să o iubesc”

– Mama dvs. apare ca o figură contradictorie, aspră, dar admirată. Așa cum ați spus: „Am plecat de lângă mama mea nu pentru că nu o iubeam, ci pentru a putea continua să o iubesc.” Cum ați descrie iubirea pe care i-ați purtat-o mamei dvs. acum, cu claritatea pe care o aveți?
– Așa cum am menționat și în carte, m-a învățat să fiu liberă și apoi s-a supărat pe această libertate. M-a îndrumat să scriu, dar ulterior nu a fost de acord cu autorul care am devenit.

Mi-a distrus viața și apoi m-a reconstruit. De îndată ce am avut ocazia, am fugit. Dar iubirea mea pentru ea a rămas constantă.

Pentru că m-am agățat de darurile și lecțiile primite, indiferent cât de dure au fost. Acestea m-au pregătit pentru viața mea autentică, într-un mod în care nimic altceva nu ar fi putut.

„Mama mea se purta adesea de parcă fratele meu ar fi fost responsabil pentru păcatele tuturor bărbaților”

– Ați crescut alături de fratele dvs. și ați observat nu doar relația cu mama, ci și dinamica dintre ei. Cum v-a influențat această observație înțelegerea lumii?
– Mi-a complicat perspectiva asupra feminismului. Mama a avut experiențe traumatizante cu bărbații din viața ei, iar resentimentele ei erau evidente.

India este o țară profund marcată de patriarhat. Mama mea adesea se comporta ca și cum fratele meu ar fi fost responsabil pentru păcatele tuturor bărbaților. Îi spunea „porc șovinist” și îl bătea atunci când era nemulțumită de notele lui. În același timp, mă lăuda pe mine. Am crescut cu senzația că, de fiecare dată când eram lăudată, undeva, în camera alăturată, cineva era supus abuzului. Și este adevărat, întotdeauna este cineva. Acest sentiment a influențat profund modul în care scriu și cum înțeleg politica.

„Singura opțiune era să tac”

– Aș dori să discutăm despre iubirea complexă dintre dvs. și mama dvs. Ați menționat că, de la o vârstă fragedă, ați învățat să nu răspundeți, iar noua dumneavoastră carte a devenit un răspuns pe care nu l-ați dat niciodată. De ce credeți că acea conversație directă cu mama nu a avut loc?
– Tăcerea nu a fost rezultatul unui lucru greu de explicat. Mama mea suferea de astm sever, iar fiecare conflict o făcea să aibă crize. Să vezi cum cineva se luptă să respire din cauza a ceea ce ai spus este terifiant. Singura opțiune era să tac. Aceasta a fost situația până la final.

Există o singură dată când am reacționat violent la ceva ce a spus, iar în acea ocazie a intrat în comă.

„Era mândră de mine, dar, în același timp, nu se putea abține să nu mă submineze”

– Mama dvs. nu a citit memoriile, dar „Dumnezeul lucrurilor mărunte” conține elemente autobiografice. Ați afirmat că era neliniștită în legătură cu lectura cărții și că, la un moment dat, i-ați citit-o cu voce tare. A simțit că era mândră de dvs.? A contat pentru dvs.?
– Nu i-am citit-o cu voce tare. Când a apărut, s-a internat în spital din cauza temerilor legate de conținut.

În spital a citit-o și s-a simțit ușurată că nu era vreo dezvăluire a vieții sale intime. A citit-o de mai multe ori și, în cele din urmă, a ajuns să o aprecieze.

Cu toate acestea, sentimentele ei față de mine erau contradictorii; era mândră de mine, dar nu se putea abține să nu mă submineze.

Era o femeie marcată de propriile dileme și, din păcate, nu reușea să-și exprime iubirea, chiar și atunci când o simțea. Chiar dacă încercam să mă protejez, mă rănea mereu. Nu poți iubi pe cineva fără a fi vulnerabil în fața lui.

Când „Nedreptatea este atât de profund înrădăcinată, atât de acceptată”

– „Refugiul meu, furtuna mea” pare să fi fost influențat de moartea mamei dvs. Ați menționat că v-a fost greu să scrieți cartea și că nu credeți în valoarea lucrurilor care vin ușor. De ce credeți că dificultatea este necesară pentru ca o carte să aibă impact?
– Este un subiect interesant, mai ales în era inteligenței artificiale, când emoțiile umane sunt transformate în produse comerciale.

Răspunsul la întrebarea dvs. este complex, deoarece procesul de scriere este misterios. Înainte de a ajunge la „produs”, arta trebuie să treacă printr-un „proces”, iar pentru mine acest proces este viața însăși. Nu doar doliul îmi influențează scrisul; este vorba despre mult mai mult.

– Ați spus că cei care cresc în medii instabile ajung adesea să caute acea familiaritate mai târziu în

Sursa articol: https://hotnews.ro/interviu-arundhati-roy-una-dintre-marile-scriitoare-ale-lumii-despre-felul-in-care-parintii-ne-fac-daruri-invelite-in-sarma-ghimpata-2371961

Sursa foto: Augustus Binu/ facebook / Wikimedia Commons / CC BY-SA 3.0

Ultimele postari