Dacă ai sta o clipă pe un trotuar oarecare din România, cu o sacoșă în mână și cu gândurile împrăștiate, și ai auzi pe cineva spunând „flancul estic”, ai putea să ridici din umeri. Sună ca un termen de manual, ca o bucată de limbaj de birou, care vine de la Bruxelles sau de la vreun comandament cu aer condiționat.
Și totuși, cuvântul ăsta, atât de rece și de „militar”, se lipește, încet, de viața noastră de zi cu zi. Nu în felul spectaculos, cu tancuri în fața blocului, ci în felul acela mărunt, aproape domestic, în care istoria își face loc: prin sunetul unei știri la radio, printr-o coloană de camioane pe șosea, printr-o discuție despre prețul gazului, printr-o postare răutăcioasă care îți bagă frică în oase fără să-ți dai seama.
„Flancul estic” este, pe scurt, marginea de răsărit a lumii în care ne-am pus casa politică și militară. E locul unde se termină spațiul de siguranță al unei alianțe și începe terenul în care amenințările nu mai sunt exerciții teoretice. România, cu marea ei deschidere spre Marea Neagră și cu toată povestea ei de graniță, a ajuns să fie pomenită des în aceeași frază cu această margine. Și dacă tot am ajuns aici, merită să traducem, pe românește, ce înseamnă asta pentru omul care își vede de copii, de rate, de sănătate, de drumuri proaste, de câte și mai câte.
Un cuvânt care pare tehnic, dar te atinge la buzunar și la nervi
Să nu ne mințim, termenii mari au întotdeauna o viață dublă. Într-o cameră de briefing înseamnă altceva decât în bucătăria unui apartament. „Flancul estic” în limbaj NATO înseamnă o bandă lungă de țări, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, care stau ca un prag în fața unei presiuni venite dinspre Rusia. În limbajul nostru, mai simplu, înseamnă că trăim la marginea unde se vede, din când în când, furtuna înainte să ajungă în centrul continentului.
Nu e o rușine să simți că nu te prinde imediat. Nici eu nu cred că un om, oricât de atent, poate simți zilnic „geopolitica” precum simte foamea sau oboseala. Dar sunt momente când geopolitica vine și îți bate la ușă fără să-ți ceară voie. Un drone care trece granița, o navă care se învârte în Marea Neagră ca un animal neliniștit, o alertă de securitate cibernetică, un exercițiu militar anunțat prea sec la televizor. În clipa aceea, cuvântul devine ceva concret.
Dacă vrei să intri într-un context mai așezat, cu explicații despre rolul României în regiune, citeste o analiza pertinenta aici, fiindcă uneori e bine să vezi tabloul înainte să te uiți la detaliul care te doare.
Harta care se simte, nu se privește
România este, geografic, un fel de prag. Nu e chiar o metaforă, e un fapt cu consecințe. Avem Carpații care taie țara ca o coloană vertebrală, avem Dunărea ca o frontieră lichidă, avem Marea Neagră ca o fereastră mare, frumoasă și neliniștitoare. Dincolo de fereastra asta, în ultimii ani, s-a simțit un freamăt care nu mai e doar al pescarilor și al turiștilor, ci al flotelor, al dronelor, al sistemelor de supraveghere.
Când NATO vorbește despre flancul estic, România nu e un punct pe hartă, ci un spațiu de trecere și de sprijin. De ce? Pentru că de aici se ajunge rapid în Balcani, în Moldova, în Ucraina, spre strâmtori, spre Mediterana. Iar într-o alianță, geografia nu e un decor, e un instrument.
Pentru un cetățean român, asta se traduce, întâi, prin faptul că țara devine mai „vizibilă” în jocuri care nu se joacă pe stadion. Și când ești vizibil, apar și beneficii, și stresuri. Beneficiile sunt legate de protecție, investiții, infrastructură, alianțe. Stresurile vin din proximitatea riscului. E ca atunci când locuiești lângă un bulevard mare. Ai acces mai ușor, ai lumină, ai transport, dar ai și zgomot și un sentiment că se poate întâmpla ceva oricând.
Soldați străini pe la noi și ce înseamnă asta, de fapt
Unul dintre lucrurile pe care le vede omul simplu, dacă e atent, este creșterea prezenței militare aliate în România. Unii au impresia că asta e o ocupație mascată, alții cred că e un spectacol pentru televizor. Adevărul, de obicei, stă într-o zonă mai prozaică.
Prezența aliată înseamnă, în primul rând, exerciții comune și o capacitate de a reacționa repede. Când vezi, să zicem, că la Cincu se antrenează trupe din mai multe țări, nu e o paradă. E o lecție practică despre cum lucrează împreună armate care au doctrine, limbi și reflexe diferite. Într-o criză reală, nu ai timp să înveți cum comunică celălalt. Îți trebuie rutină.
Pe românul de rând îl interesează, pe bună dreptate, partea de „și mie ce-mi iese”. E o întrebare sănătoasă, chiar dacă e spusă uneori cu un soi de ironie. Îți iese, în primul rând, o șansă mai mare să nu ajungi să vezi războiul cu ochii tăi. Descurajarea, termenul rece, se traduce ca un fel de „mai bine să nu încerce nimeni”.
În al doilea rând, îți iese o serie de investiții, nu întotdeauna vizibile imediat, în drumuri, în baze, în logistică, în comunicații. Se mai întâmplă și lucruri simple, aproape comice: se aglomerează un drum când trece un convoi, se schimbă programul unor poligoane, apar chirii mai mari într-un oraș de garnizoană. E o economie mică, de margine, dar există.
Și mai e ceva, mai fin. Când ai prezență aliată, ai și un alt fel de atenție asupra ta. Se uită mai atent la corupție, la infrastructură, la stabilitate politică, la securitatea informațiilor. Uneori e iritant, ca și cum ai avea un vecin care se uită pe geam, dar pe termen lung poate să fie un fel de presiune spre ordine.
Baze, radare, sisteme: obiecte mari, efecte mici și constante
În conversațiile despre flancul estic apar mereu câteva nume care au devenit, fără să vrem, toponime simbolice: Mihail Kogălniceanu, Deveselu, Cincu, uneori Câmpia Turzii. Pentru unii sunt doar știri. Pentru alții sunt motive de neliniște.
Ce e important de înțeles este că aceste locuri funcționează ca niște noduri. Un nod militar nu e doar o pistă de avioane sau un gard. E un loc prin care trece informație, combustibil, muniție, planificare, oameni. Un nod bun înseamnă că, la nevoie, ajutorul vine repede. Un nod prost înseamnă că ai promisiuni frumoase, dar te împiedici de logistică.
Pentru cetățean, efectul se vede în modul în care statul investește în aceste zone, în felul în care se schimbă traficul, în felul în care se discută despre securitate în comunitățile locale. Uneori, oamenii din apropiere simt un amestec de mândrie și supărare. Mândrie că locul lor contează, supărare că „iar ne-au ales pe noi” să suportăm zgomotul, restricțiile, suspiciunile.
Mai există o idee care circulă, uneori cu un aer de panică: dacă avem baze și sisteme, devenim țintă. E o frică firească. Dar trebuie spus limpede: într-o lume în care amenințarea vine și fără să ai baze, diferența e între a fi țintă singur și a fi țintă într-un sistem de apărare. Pe flancul estic, riscul nu dispare, dar se schimbă raportul de forțe.
Marea Neagră: vecinul cu ochi negri și agitați
Dacă ar fi să aleg un singur element care face din România un caz aparte pe flancul estic, aș alege Marea Neagră. E o mare care, în imaginația noastră, a fost mult timp o vacanță, o plajă, un vânt sărat și niște hamsii. Acum, tot mai des, e un spațiu strategic.
Marea Neagră e importantă pentru rute comerciale, pentru energie, pentru cabluri și conducte, pentru supraveghere, pentru acces. Și e un spațiu unde se amestecă interesele unor puteri mari, nu întotdeauna în mod elegant. Pentru cetățean, asta se traduce printr-o atenție crescută la porturi, la transporturi, la securitatea infrastructurii. Se traduce și printr-o discuție tot mai serioasă despre apărare antiaeriană, despre dronă, despre radar, despre ce înseamnă să ai cerul sigur.
Și mai e un lucru, mai puțin romantic: Marea Neagră aduce cu ea și o economie a asigurărilor, a riscului, a costurilor. Când tensiunea crește, costurile cresc, transportul devine mai scump, unele rute se schimbă. Asta se vede, încet, în prețuri și în nervii oamenilor, deși nimeni nu spune direct „e din cauza flancului estic”.
Aerul: când zgomotul de avion nu mai e doar zgomot
Românii au trăit mult timp cu ideea că războiul e undeva, departe, în cărți sau în filme. După 2022, și mai ales pe măsură ce au apărut incidente cu drone sau fragmente care ajung aproape de graniță, sentimentul s-a schimbat. Nu e panică permanentă, ar fi insuportabil. E mai degrabă un fel de vigilență obosită, ca atunci când ai un vecin cu care nu te înțelegi și știi că poate face scandal la orice oră.
Flancul estic, pentru cetățean, înseamnă și un cer mai supravegheat. Înseamnă avioane care patrulează, sisteme care urmăresc, alerte care se dau mai repede. Înseamnă exerciții în care se testează reacția, sirene care se aud și te fac să tresari, chiar dacă știi că e exercițiu. Și, inevitabil, înseamnă discuții despre „de ce nu avem mai mult”, „de ce nu se face”, „de ce nu se spune clar”.
Aici apare o problemă românească, veche: încrederea. Cetățeanul vrea să știe ce se întâmplă, dar nu are răbdare pentru detalii tehnice. Statul are informații, dar nu știe să vorbească pe limba oamenilor fără să pară că ascunde. În acest gol, intră zvonul, intră propaganda, intră teoria cu final apocaliptic.
Propaganda și zvonul: flancul estic din telefonul tău
Poate cel mai concret mod în care flancul estic îți intră în viață este prin telefon. Printr-un mesaj care spune că „se mobilizează”, că „vine războiul”, că „se închid granițele”, că „baza cutare e pentru atac”. Mesaje scrise stângaci, uneori prea stângaci ca să fie întâmplător, dar tocmai asta păcălește: omul zice „uite, e de la un om simplu, nu e fabricat”.
Aici e nevoie de o atenție aproape igienică. Nu, nu trebuie să devii paranoic. Dar e sănătos să te întrebi cine câștigă dacă tu intri în panică. Flancul estic, în logica adversarilor, nu e doar o linie de apărare, e și o zonă de oboseală psihologică. Dacă oamenii din România, Polonia, țările baltice, Bulgaria, Slovacia, încep să se certe între ei, să nu mai creadă în instituții, să vadă peste tot trădări, atunci „flancul” se rupe fără să tragă nimeni un foc.
De aceea, uneori, cel mai patriotic lucru pe care îl poți face e banal și enervant: să verifici o informație, să nu distribui imediat, să te oprești două secunde. E un reflex mic, dar contează.
Economia din spatele securității: taxe, salarii, fabrici și nervi
Securitatea costă. Asta e partea pe care niciun politician nu o spune cu plăcere, fiindcă nu dă bine în discursuri. Dar cetățeanul o simte. Bugetele de apărare cresc, se cumpără echipamente, se fac contracte, se modernizează. Unele dintre aceste lucruri aduc locuri de muncă și tehnologie. Altele aduc scandaluri și suspiciuni, fiindcă suntem, încă, o țară în care „achiziție” sună a licitație cu cântec.
Pentru omul de rând, flancul estic se traduce și prin faptul că România devine interesată să aibă industrie de apărare mai serioasă, să repare ce a pierdut, să producă, să coopereze. Asta poate însemna fabrici care se trezesc la viață, parteneriate cu alte țări, investiții în drone, în muniție, în mentenanță. Poate însemna și discuții despre cum se împacă apărarea cu școala, cu spitalele, cu drumurile. E o discuție reală, dureroasă. Nu poți să o rezolvi cu lozinci.
Și totuși, există un adevăr simplu: dacă nu investești în apărare într-o zonă de frontieră, plătești mai târziu altfel. Uneori plătești cu bani mai mulți, alteori plătești cu vieți. E crud, dar e real.
Infrastructura: flancul estic înseamnă și asfalt, poduri, porturi
Când auzi „flancul estic”, te gândești la soldați. Dar un flanc, ca să funcționeze, are nevoie de drumuri. O armată modernă se mișcă pe șosele și pe căi ferate, prin porturi, pe aeroporturi. De aceea, multe investiții care par civile au și o dimensiune strategică.
Un pod reparat, o cale ferată modernizată, un port extins, un aeroport cu facilități mai bune, toate astea înseamnă și economie, și apărare. Cetățeanul vede partea economică, ceea ce e normal: mai ajungi mai repede, se fac locuri de muncă, se mișcă marfa. Dar în spate e și ideea că, la nevoie, poți să primești rapid sprijin.
Asta explică și de ce unele proiecte de infrastructură sunt împinse dintr-odată cu o energie suspectă, după ani de lene. Nu e doar o iluminare morală. E și presiunea contextului.
Viața de graniță: Moldova, Dobrogea, Delta și sentimentul de margine
România nu trăiește uniform flancul estic. E o diferență între un om din Cluj, care simte mai mult economia și politica, și un om din Tulcea sau din Galați, care simte și geografia. În zonele de graniță, zvonul, exercițiul militar, survolul, devin mai apropiate. Și oamenii de acolo au, uneori, o luciditate aparte. Ei știu că liniștea nu e un dat, e o muncă.
În Moldova, de pildă, ideea de „aproape” s-a schimbat. Ce era departe acum câțiva ani, pare la o distanță de știre și de panică. În Dobrogea, Marea Neagră nu mai e doar un peisaj. În Delta, discuțiile despre securitate se amestecă cu cele despre mediu și despre economie. E un amestec care poate obosi, dar e și o maturizare.
Alianța ca asigurare: de ce contează articolul 5 pentru omul cu rate
Într-o discuție sinceră, flancul estic se traduce și printr-un fel de asigurare colectivă. Articolul 5 din NATO, ideea că un atac asupra unuia e un atac asupra tuturor, e ca o poliță. Nu e o garanție absolută, nimic nu e absolut în politică, dar e cel mai puternic mecanism de descurajare pe care l-am avut în istoria modernă.
Pentru cetățean, asta înseamnă că, atunci când își plătește ratele și își face planuri, o face într-un cadru în care riscul unui război clasic pe teritoriul României e mai mic decât ar fi fost fără alianță. Nu dispare, repet, dar e mai mic. Și diferența dintre „mai mic” și „mai mare” e, uneori, diferența dintre o viață normală și o viață ruptă.
Tot aici intră și ideea de solidaritate. Când vezi trupe franceze, belgiene, olandeze, spaniole sau americane pe teritoriul României, nu e un film. E un semn că România nu mai e singură. Sigur, solidaritatea nu e sentimentală, e și interes. Dar chiar și interesul, când e bine organizat, poate produce stabilitate.
Ce înseamnă pentru familie, pentru școală, pentru copil
Poate cea mai dificilă întrebare e cum se traduce flancul estic pentru copilul tău. Cât îi spui, cât nu îi spui. Dacă îl lași să crească într-o ignoranță totală, îl faci vulnerabil la panică atunci când află, inevitabil, de pe internet. Dacă îl sperii prea devreme, îi furi liniștea.
O cale de mijloc ar fi să vorbești simplu despre ideea de vecinătate și de reguli. Să îi spui că România e într-o alianță, că există armate care se antrenează ca să descurajeze un rău, că nu e un joc, dar că nici nu e o sentință. Să îi arăți că viața merge înainte, că școala contează, că meseria contează. Pentru că, și asta e o realitate crudă, flancul estic nu se apără doar cu soldați, se apără și cu oameni competenți, cu medici, ingineri, profesori, cu instituții care nu se prăbușesc la primul șoc.
Când se spune „reziliență”, cuvântul ăsta de lemn, eu îl traduc mai pe românește: să nu te rupi ușor. Să ai un sistem de sănătate care funcționează, o administrație care nu intră în comă, o comunitate care nu se sfâșie la primul zvon.
Întrebarea care revine: suntem în pericol?
Omul normal pune întrebarea asta și e corect să o pună. Nu ești laș dacă întrebi. În pericol suntem în sensul în care orice țară de frontieră, într-un timp tensionat, are un risc mai mare decât un stat aflat în inima continentului. Dar suntem și mai protejați decât am fost vreodată în istoria noastră modernă, fiindcă nu mai suntem singuri.
Riscul real, în majoritatea scenariilor, nu începe cu tancul pe stradă. Începe cu provocări mici, cu incidente, cu teste, cu presiuni economice, cu atacuri cibernetice, cu propagandă. Începe cu întrebarea: „cât rezistă societatea fără să se certe cu ea însăși?”
De aceea, flancul estic nu e doar o problemă de armată. E și o problemă de școală, de presă, de instituții, de bun simț civic. Știu, sună moralizator. Dar e, până la urmă, un adevăr simplu. O țară obosită și cinică e mai ușor de împins în criză.
Un flanc care nu e nou: istoria noastră de margine
Românii au o memorie ciudată. Uneori uităm repede lucruri care ne-ar ajuta să înțelegem prezentul, alteori rămânem blocați în imagini vechi, ca într-un album de familie îngălbenit. Dar dacă te uiți puțin înapoi, vezi că am fost, mai mereu, la margine. Nu la marginea Europei, că Europa nu e un covor cu franjuri, ci la marginea unor puteri care se împingeau una pe alta.
Pe aici au trecut imperii. Otomanii au ținut mult timp cheile și taxele, Habsburgii au împins dinspre vest cu ordinele lor birocratice, Rusia a venit dinspre răsărit cu o combinație de protectorat și presiune, iar între toate, Principatele și apoi România au încercat să nu se spargă. Uneori a ieșit, alteori am plătit scump. Și pentru omul de astăzi, care poate spune „ce-mi pasă mie de 1877 sau de 1940”, adevărul e că nu scapi de geografie și de vecinătate doar pentru că ți-ai schimbat mobilul.
În 1916, România a intrat în război cu un entuziasm care a fost și curaj, și naivitate, și a simțit pe pielea ei ce înseamnă să fii prins între fronturi. În 1940, când granițele s-au clătinat ca o masă cu un picior rupt, am învățat încă o dată că liniștea nu se primește în dar. În comunism, am trăit în cealaltă alianță, în cealaltă disciplină, cu altă retorică, și am văzut cum „securitatea” poate deveni, în interior, un instrument de frică.
NATO, pentru România, după 2004, a fost un fel de schimbare de destin, ca atunci când te muți dintr-o casă veche, umedă, într-una mai solidă. Nu înseamnă că nu mai plouă. Înseamnă că ai alt acoperiș și ai vecini care vin dacă ia foc. Flancul estic e, într-un fel, numele nou al aceleiași poziții vechi. Suntem la prag. Diferența e că acum pragul ăsta are o structură în spate.
Energia ca linie de apărare: ce legătură are factura cu securitatea
Când se vorbește despre flancul estic, lumea se gândește imediat la armament, la uniforme, la exerciții. Dar energia e un alt front, mai tăcut. Cine controlează energia controlează nervii, prețurile, industria, politica. Un stat care depinde masiv de un singur furnizor sau de o singură rută e ca un om care are o singură cheie de la casă și o ține, imprudent, în ușă.
România a fost, ani de zile, într-un balans ciudat. Pe de o parte avea resurse, pe de alta avea infrastructuri îmbătrânite și o nehotărâre cronică. În momentul în care tensiunea a crescut în regiune, energia a devenit brusc o temă de familie. Nu doar în sensul „vai, ce scump e”, ci în sensul „cât de vulnerabili suntem”. Gazul, petrolul, electricitatea, interconectările cu vecinii, totul începe să conteze altfel.
Pentru cetățean, flancul estic se traduce aici prin două lucruri care se simt direct. Unul este volatilitatea, prețuri care sar, discuții despre plafonări, despre compensații, despre „cine plătește”. Al doilea este investiția, adică presiunea ca statul să facă, în sfârșit, lucruri care țin de autonomie, diversificare, rețele, producție. Nu e romantic. E din aceeași categorie cu a-ți pune un lacăt mai bun la ușă, după ce ai aflat că s-a spart un apartament pe scară.
Când auzi despre proiecte la Marea Neagră, despre centrale, despre modernizări, să nu le privești doar ca pe o ceartă între companii și politicieni. În spate e și o logică de securitate. O țară care își poate aprinde lumina fără să ceară voie e o țară mai greu de șantajat.
Portul, trenul, camionul: flancul estic în logistica pe care o vezi pe șosea
După ce au început războaiele și blocajele din regiune, mulți români au observat, poate fără să lege imediat, că unele rute comerciale s-au schimbat. A crescut rolul unor porturi, a crescut traficul pe Dunăre, au apărut discuții despre culoare de transport, despre infrastructuri care trebuie să ducă mai mult decât duceau.
Constanța, de pildă, nu mai e doar un loc cu plajă și cu nostalgii estivale. E un nod logistic, o poartă care poate prelua presiune atunci când alte porți se închid. Într-o zonă în care Marea Neagră e tensionată, portul devine și economie, și strategie. Pentru cetățean, asta înseamnă mai multă activitate, mai multă nevoie de muncă, dar și mai multă responsabilitate în securizarea infrastructurii.
Și mai e un detaliu care pare banal. Când vezi un convoi militar pe șosea, nu vezi doar un spectacol. Vezi, de fapt, un test al infrastructurii. Cum se mișcă, cât durează, pe unde trece, ce se blochează, unde se încurcă. E ca atunci când faci o mutare mare și îți dai seama că scara blocului e prea îngustă. Doar că aici miza nu e o canapea, e capacitatea de reacție.
De aceea, uneori, flancul estic se simte în nervii șoferului. Într-o porțiune de drum închisă pentru un exercițiu, într-un ambuteiaj, într-o schimbare de rută. Știu, e iritant. Dar e și un semn că lucrurile se iau în serios.
Refugiați, solidaritate, oboseală: marginea care primește oameni
Un alt lucru concret, pe care îl simte cetățeanul român, este prezența refugiaților și a oamenilor care tranzitează. România a fost, în anii din urmă, un culoar pentru ucraineni, un loc de trecere, uneori un loc de răgaz. Pentru unii români, asta a fost o lecție de solidaritate, pentru alții a fost un motiv de iritare, de teamă, de întrebări despre resurse.
Aici, flancul estic se traduce în ceva profund uman: să vezi suferința aproape. Să vezi mame cu copii, bagaje, oboseală, să auzi o limbă străină în gară și să înțelegi că nu e turism. Să vezi cum comunitățile se mobilizează, cum apar voluntari, cum apar și profitori, că apar întotdeauna.
E important să nu idealizăm. Solidaritatea nu e o stare continuă, e o muncă și uneori se termină în oboseală. Dar faptul că România a putut să facă față, cu toate stângăciile ei, spune ceva despre capacitatea noastră de a rămâne oameni în timp ce suntem, fără voie, într-o zonă de presiune.
Exercițiul militar când ești doar un om care merge la serviciu
Poate ai văzut anunțuri despre exerciții, despre trupe care se deplasează, despre avioane care zboară mai jos, despre zgomote, despre restricții temporare. Pentru unii, astea sunt semne de panică. Pentru alții sunt simple „știri”. În realitate, exercițiile sunt modul prin care o alianță își verifică mușchii, dar și nervii.
Din perspectiva cetățeanului, un exercițiu bun e unul care pare plictisitor. Nu pentru că nu e important, ci pentru că funcționează. Îți dă un disconfort mic, controlat, ca o vizită la dentist, dar îți previne o durere mare. Un exercițiu te învață cum circulă informația între instituții, cum reacționează autoritățile locale, cum se comportă populația.
Aici intră și relația noastră cu disciplina. Românii au o inteligență de improvizație, care e admirabilă în viața de zi cu zi, dar în situații de criză improvizația poate să devină haos. Flancul estic, într-un fel, ne obligă să învățăm și partea asta plictisitoare: reguli, proceduri, comunicare clară.
Apărare civilă: între ridicol și necesar
Când auzi „apărare civilă”, unii își imaginează filme vechi, sirene, subsoluri prăfuite, panouri ruginite. Și, sincer, dacă te plimbi prin multe orașe din România, găsești exact asta: urme de infrastructură care a îmbătrânit și a fost lăsată în voia ei. Asta nu e bine.
Pe flancul estic, apărarea civilă nu înseamnă să trăiești în buncăr. Înseamnă să ai un minim de organizare. Să existe sisteme de alertă care funcționează, să existe planuri pentru situații de urgență, să știe oamenii unde e centrul de colectare, să fie pregătite spitalele pentru un val de urgențe, să existe comunicare.
La nivel individual, fără să cazi în obsesii, e util să ai câteva reflexe. Să știi cum îți anunți familia în caz de întrerupere a comunicațiilor, să ai la îndemână acte, medicamentele importante, o sursă de lumină, un radio simplu. Nu ca să te pregătești pentru apocalipsă, ci ca să nu fii complet dependent de noroc în primele ore ale unei crize.
Flancul estic, tradus în limbaj de familie, este și această întrebare: „dacă se întâmplă ceva neașteptat, cât de repede ne adunăm și cât de repede ne pierdem capul?”
Politica mare și politica mică: de ce nu scapi de subiect
În România, când apare un subiect complicat, apar imediat două tentații. Una e să-l transformi în ceartă de partid. Alta e să-l arunci în derizoriu, să spui „toți sunt la fel, nu contează”. Ambele sunt, în contextul flancului estic, periculoase.
Sigur că politica influențează apărarea. Bugetul, achizițiile, reformele, toate trec prin politică. Dar dacă transformi totul într-o ceartă tribală, devii vulnerabil. În același timp, dacă cazi în cinism și nu mai crezi în nimic, devii iarăși vulnerabil. Un adversar care vrea să slăbească flancul estic nu are nevoie să te convingă de o ideologie sofisticată. Îi ajunge să te obosească, să te facă să nu mai ai chef de nimic, să te facă să spui „nu mai contează”.
Aici, cetățeanul are un rol, chiar dacă nu pare. Nu rolul eroic, cu drapelul în vânt, ci rolul acela modest: să ceară explicații, să pună presiune pentru transparență, să sancționeze derapajele, să nu confunde critica legitimă cu sabotajul. Și să nu uite că instituțiile se construiesc greu, dar se strică repede.
Un final fără solemnitate: ce rămâne în viața omului
Când termini de citit despre flancul estic și închizi telefonul, te întorci la viața ta. La pâine, la copii, la facturi, la un drum de făcut, la o vizită la medic, la o ceartă mică, la o bucurie mică. Așa e și normal.
Dar poate rămâne un lucru, o idee simplă, care nu cere patos: faptul că trăim într-un loc unde liniștea se întreține. Nu cu panică, nu cu isterie, nu cu patriotisme găunoase. Se întreține cu instituții care funcționează, cu alianțe care se respectă, cu o societate care nu se lasă dusă de nas prea ușor.
Iar pentru cetățeanul român, „flancul estic” se traduce, concret, într-un amestec de protecție și responsabilitate. Protecție printr-o umbrelă comună și prin prezență aliată, responsabilitate prin felul în care ne ținem țara în picioare când vine vântul. Uneori vântul e rece, alteori e doar o briză sărată de la mare. Dar e acolo. Și dacă tot e acolo, măcar să nu ne prefacem că nu-l simțim.
